Autor: SERGIU ANDON

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 170

Doar două dintre scandalurile acestei veri – cazul profesorului Bulai și cazul fraților Tate – au avut legătură cu sexualitatea. Ne-am obișnuit cu scandalurile încât nu ne mai dăm seama dacă ele constituie ceva rușinos ori ceva de bon ton și ne-am obișnuit cu mediatizarea sexismului încât o considerăm un exercițiu al libertății. Poate și de aceea surprinde că reacția la cele două întâmplări scandalizante a ocolit detaliile erotice, concentrându-se pe conotațiile de tip instituțional ale întâmplărilor. În cazul profesorului Alfred Bulai – despre care se zice că asalta studentele cu porniri de țap înfierbântat – atenția publicului s-a concentrat pe folosirea abuzivă a funcției didactice, iar în cazul fraților Tate – anchetați ca interlopi internaționali ai obscenităților cu minori – reproșurile s-au orientat spre grija justiției de a-i elibera din arest.

          Pare un semn de maturizare civică acest dezinteres pentru detaliile frivole.  Așa să fie? Nu prea se potrivește cu peisajul mediatic, social și moral tot mai năclăit de erotism. Pare mai curând o partajare a știrilor incitante și o incapacitate de a le interpreta unitar. Cum împărțeau învățătorii de pe vremea scrisului cu creta tabla din clasă în două rubrici maniheiste: Buni și Răi. Disfuncțiile instituționale ar fi de rău, depravarea ar fi de bine. Este un rezultat al schimbării mentalităților asupra căruia merită să reflectăm.

          Atitudinile cât de cât puritane sunt tratate ca anacronice. Până la un punct, își merită soarta. Necunoscându-l pe Freud, culturile vechi nu și-au dat seama că instinctul reproducerii e prea strâns legat de instinctul de supraviețuire ca să poată fi închis ermetic în precepte și moravuri foarte riguroase. Religiile păgâne, mai aproape de natură, erau mai laxe. Greco-romanii au fost isteți atribuind zeilor și slăbiciuni omenești – amorul capricios, adulterul și chiar perversități – cu grijă să prezerve echilibrul și stabilitatea Olimpului. Monoteiștii însă, proclamând dumnezeirea hieratică și fără slăbiciuni, au considerat naiv că pot impune și oamenilor același model, miniaturizat desigur. Din cele zece porunci ale creștinismului, jumătate au ca țintă religiozitatea și patriarhatul. Deci n-au legătură cu tema în discuție. Din cealaltă jumătate, două porunci (40%) au ca domeniu sexualitatea. Cunoscând slăbiciuniile incorigibile ale naturii umane – abținerea de la desfrânare și porunca de a nu râvni la nevasta altuia au putut fi considerate de aceeași gravitate cu omuciderea, furtul și sperjurul. Se pare că Moise, care nu poseda cunoștințe de psihanaliză, a avut o clipă de neatenție când a notat dicteul divin. Incapabilă de atâta intransuigență, majoritatea oamenilor a păcătuit în ascuns, adaptându-se prin fățărnicie.

          Iubirea e sentimentul suprem și cel mai potențat cu încărcătură celestă. Însă nu toți avem șansa de a trăi această împlinire sufletească. Intervin determinări neuro-genetice, condiții sociale și întâmplarea; statistic puțini își întâlnesc perechea potrivită. Deci porunca divină se justifică prin supremația iubirii, prin dorința de a îmbrăca goliciunea instinctului în haină umană, dar situația practică limitează preceptul la nivelul de deziderat. Viața a temperat severitatea religioasă în veștmântul mai comod al normelor morale.

          Nenorocirea a fost că recomandările morale s-au suprapus ori au fost influențate de interese lumești-economice și politice – diferite de viața sufletească și de relațiile născute din ea. Acele alte interese au inspirat soluția de a dubla normele etice prin norme juridice, revenindu-se la constrângere.

          Tentația fructului oprit se dovedise deja mai puternică decât sancțiunea maximă – pierderea calității de cetățean al Raiului. S-a redeschis astfel disputa interioară între ispită și cumințenie. Diavolul a participat de data aceasta mai bine pregătit. A inoculat fățărnicia.

          Pe teren laic, fățărnicia morală și-a găsit corespondentul în ipocrizia politică. Ambele suferă pe termen lung de precaritate. Regimurile politice se vor a fi piramide, însă nu sunt decât mușuroaie. Chiar dacă supraviețuiesc generațiilor, până la urmă se năruie, pentru că voința de a stăpâni se erodează sub presiunea frustrărilor celor stăpâniți. Izbucnesc revoluțiile. Mai violente sau mai puțin violente, revoluțiile înseamnă contestarea trecutului. În vacarmul, molozul și flăcările lor sunt cuprinse și moravurile, cu atât mai mult cu cât îmbrăcaseră haine juridice sau instituționale și deveniseră vulnerabile prin ipocrizie. Rar platforme revoluționare care să nu includă și elemente de demolare a moravurilor învechite. Pare chiar o necesitate pentru carburantul insurecțional, a cărui componentă principală e tineretul, non-conformist prin natura lui.

          Pare ciudat că în doctrina încropită post-factum a evenimentelor din decembrie 1989 era condamnat și puritanismul Codului eticii și echității socialiste. Cu câteva adaptări corespunzătoare regimului totalitar, Codul relua preceptele moralei perene. Puritanismul era dovada sclerozării elanului comunist inițial, pentru că, la început, revoluția bolșevică propăvăduia libertinismul sexual și desființarea familiei, ca fiind o ipocrizie burgheză. Vedete politice în Rusia anilor 1920 erau nu numai înfricoșătorii Troțki sau Dzerjinschi, ci și femei electrizante ca Alexandra Kollontai și Inessa Armand, nimfomane declarate. Inessa alcătuia chiar un triunghi conjugal de notorietate cu marele Lenin și cu nevasta acestuia, revoluționarea Krupskaia.

          Emanciparea post-decembristă s-a soldat mai întâi cu un vid anomic, tocmai potrivit pentru a găzdui confuzii grave: între libertate și libertinism, între modernitate și dezmăț, între franchețe și vulgaritate, dar mai ales între iubire și erotism. Le-au întreținut inputurile din pubelele „culturale” ale democrațiilor avansate, dar și modelele de succes neaoșe, faună a vidului anomic.

          Ca o culme a ironiei, prin achiziționarea de către un mare trust de presă nici mai mult nici mai puțin decât elvețian (țara cea mai conservatoare din Europa!), cotidianul cu denumire emblematică Libertateaa devenit tabloidul tabloidelor. Puținele știri se strecurau printre cracii și țâțele fetișcanelor năucite de hormoni și de dorința țâșnirii din anonimat.

          Răsfoim colecția și întâlnim pe pagina întâi (iunie 2007) două evenimente cu numitor psihologic comun, însă diametral opuse ca mod de abordare: ambiția Alinei de a deveni campioană mondială absolută cu un record greu de doborât, respectiv sinuciderea elevului Bogdan.

          Proba la care tindea spre excelență Alina Plugaru era maratonul sexual. Ziarul anunța determinarea ei de a întreține raport sexual cu 60 de bărbați unul după altul. Mai ceva decât coada la lapte pe vremea lui Ceaușescu. Ambiția morală era să demonstreze că are cel mai permisiv vagin de pe tot globul. Promoția includea și o fotografie nud, cu degetele mâinii stângi mascând rășchirata zonă pubiană. Era o aluzie la pudoare, o delimitare de pornografie ori un semn al victoriei întors pe dos. Pofta de competiție a vedetei era atât de mare, încât trimisese merceologi pe piața portugheză (de ce portugheză ?) să-i racoleze asistente. Acestea urmau să-i excite pe contribuitorii la maraton înainte de a le veni rândul, astfel încât recordul să fie și la lungime, și la viteză.

          Puțin probabil ca doamna (sau domnișoara?) A.P. să fi inclus în proiect și o latură sentimentală. În viață, totuși, se întâlnesc și asemenea trăiri.

În cazul elevului Bogdan dintr-a douășpea cu supramăsură chiar. El s-a sinucis din dragoste pentru profa de română. Nu știm de ce a făcut-o, pentru că profa Corina îi accepta pasiunea. Ziarul publica fotografia cuplului tandru. Păreau fericiți și zău că frumoși, în pofida diferenței de vârstă. S-or fi găsit pudibonzi care să condamne gerontofilia, ignorând că destule celebrități au marșat la așa ceva. (Nicio aluzie la liderul partidului En marche, căsătorit cu profa de limbă maternă a țării sale).

          Schimbarea mentalităților a cunoscut un avânt în perioada domniei Împăratului cu șapcă. Predestinat parcă și prin numele lui, Băsescu și-a etalat viciile drept virtuți și a introdus vulgaritatea în protocolul de stat. Adaptarea a fost grea chiar și pentru sicofanți, unul dintre ei, ilustru, declarând că a părăsit Palatul prezidențial vomitând pe scări.

          Comportamentul profesorului Bulai se înscrie armonios într-un asemenea context social. Poate chiar s-a străduit să se adapteze moravurilor noi. Știința în care s-a specializat nu semnalează derapaje. Sociologia românească actuală e concentrată în cea mai mare măsură pe dinamica pasiunilor politice: cine va trece de la stânga-dreapta la dreapta-stânga și de la stânga-dreapta la centru dreapta- stânga. S-a și născut suspiciunea că tevatura cu Bulai e înscenare, dat fiind potențialul sociologilor și al SNSPA în manipularea preferințelor electorale. Dacă ar fi așa, cobaiul a fost bine ales. Profesorul poartă, pe lângă titluri și notorietate, o barbă sură de bătrân lup de mare, cu efect în stârnirea curiozitățiui erotice a celor care și-l imaginează pe faun la lucru în popoul gol.

          Pornirile erotice nu erau discrete. Dimpotrivă, erau prefațate de un limbaj voit scabros, semn al tinereții spirituale și al grijii de a fi în pas cu moda. Avea și concurență. Tot din corpul academic al SNSPA face sau a făcut parte și marea poetă Miruna Vlada, una dintre inițiatoarele curentului Artă erotică live. Preluând tradiția folclorică a dansului la bară, tânăra poetă împreună cu sculptorul mai bătrâior Bogdan Breza au inițiat (tot în deceniul Băsescu) un fel de cenaclu, în care sculptorul picta în văzul consumatorilor de bere nudul unui model îmbrăcat cu o sforicică, îndemnând clienții barului să picteze altă fată îmbrăcată cu sforicică chiar pe piele. În același timp, poeta Vlada recita din volumul ei de debut, Poeme extrauterine: „Mi se scurg pe tălpi bucăți maronii din ficații tăi cu miros de șampnie”… Versurile au inspirat pe una dintre consumatoarele din bar obsedată de „anihilarea virginității” să picteze între sânii modelului live un speramtozoid. Coincidența e că lăcașul noii culturi se afla pe strada Sfânta Vineri, denumire ce stârnește multă mânie la evocarea samavolniciilor ateiste ale lui Ceaușescu.

          Și zecile de pițipoance, multe minore, exploatate pornografic de frații Tate și-au etalat comorile, tot în numele emancipării, sub cupola libertății. Chestiunea e că, sub aceeași cupolă, trăiesc și persoane timide, romanțioase, îndrăgostite sau unele grase și urâte. Libertatea aparține oamenilor din toate generațiile, inclusiv erotomanilor după ce devin bătrâni și impotenți. Dezmățul atrage favoritisme, solidarizare între excentrici, segregare față de cei care nu se conformează – vezi fenomenul bullying din școli – adică teroare pentru alții.

          Echilibrul între exercițiul libertății unora și exercițiul libertății altora trebuie păstrat și în materie de moravuri. Nu însă prin constrângere, cum au procedat greșit culturile anterioare generând ipocrizie, adică tot imoralitate.

          Soluția este opinia comunitară, spontană și ancorată în principii, imună la modernisme efemere, neinhibată de teribilismul acesteia. Altfel spus, societatea civilă cuprinzătoare și calmă. Din nefericire, la noi societatea civilă constă mai mult în structuri demi-birocratice, dependente de finanțări și alte influențe, oricum restrânse ca preocupări la politică, filantropie, ecologie, prozelitism religios și triumful practicilor sexuale atipice. Unul dintre pionierii societății civile de la noi, superior ierarhic al nărăvașului profesor, declara că au existat rumori în facultate, dar nu și probe. În opinia noastră, de probe e nevoie în justiție, pentru o atenționare din partea colegilor sunt suficiente doar șușoteala, echivocul, scăderea prestanței. Cauza toleranței din partea colegilor nu a fost lipsa probelor, ci crisparea de a nu fi considerați anacronici, opaci la înnoire sau – Doamne ferește! – criptocomuniști. Climatul concordă cu menirea Școlii de Științe Politice și Administrative, care fabrică oamenii poltici ai țării și administratorii treburilor noastre.

          În condițiile date, debusolat de mentalitățile, gusturile și practicile la modă, Alfred Bulai s-a comportat aproape normal. Avea o soluție care i-ar fi prevenit sfârșitul didactic. Ce mai conta o știință nouă în școala românească, mereu asaltată cu reforme și inovații curiculare?! Nu i-a trecut prin cap să inventeze un Curs de libidinosologie aplicată. Toată lumea ar fi zis: O.K.!