Autor: IOAN ROȘCA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 190

Am sesizat manifestarea multilaterală a unui mare interes ştiinţific pentru înţelegerea funcţionării conştiinţei, în frapant dezacord cu devoluţia intelectuală/ civilizaţională constatabilă în jur […].  Văzînd cît de multe echipe cercetează,  din numeroase unghiuri, fenomenele cogniţiei şi comunicării, mi-am spus că s-a copt vechea sete de a cunoaşte cunoaşterea, oglinda reflectării fiind întoarsă asupra ei însăşi; fără să realizez – iniţial – că presiunea era de cu totul altă natură… 

            Se copseseră condiţiile unui nou „(a)salt tehnologic”, ale unei „revoluţii” care să ocazioneze un val de profitabile afaceri – atacuri competiţionale care au nevoie de noutate ca de aer.  Progresul e calul troian folosit de interes.  Noul se vinde (tot mai) bine. Duduie, în spatele pretinsei pofte de cunoaştere, pofta de cîştig la scară mare, speranţa unor oportunităti de neo-cotropire a pieţei. Iar clica aceasta care ţine lumea în frîu, folosind învăţăturile experienţei comuniste,  urmăreşte ca noua tehnologie de gestiune a sensurilor şi consimţămîntului să echipeze fabricarea industrială a omului nou, plămadirea eficace a unor conştiinţe uşor de pilotat/domesticit. Aceste motivaţii, fără nici o legătură cu romantismul setei de înţelegere cît mai profundă a condiţiei spirituale umane, dar solid ancorate în pofta de cîştig-succes-putere, au demonstrat, încă o dată, scara reală a eficacităţii stimulentelor… Fiind uşor de găsit-invocat, ca în atîtea situaţii similare, şi interesul consumatorilor pentru noile „artefacte”… Tot mai conditionaţi, astfel încît să li se primenească des jucăriile, aceştia absorb orice li se distribuie în „RAM-ul” re-scriptabil, mai ales dacă astfel mai pot face un pas spre comoditate.

            Roboţii dovediseră productivitatea comportamantelor repetitive şi capitalul speculativ vîna cheia reproductibilităţii. Cei ce au înţeles mecanismul exponenţial al îmbogăţirii unor Bill Gates lasă altora acumulările aditive, paşii mărunţi şi „văd mare”. Intervenţia propagandistică sau automată în spaţiul cognitiv cerea însă o reprezentare fină  a proceselor de învăţare […]. Nu poţi da unei maşini capacităţi superioare de participare la „dialoguri”, nu poţi instala „transumanismul”, dacă nu modelezi fenomenele intelectuale la nivelul care sa permită monitorizarea, simularea, stimularea reacţiilor şi gestiunea relaţiilor. Cu această misiune, sfinţită de publicitatea camuflată în informare, tandemul „Ştiinte Cognitive” – „Inteligenţă artificială” a devenit motorul focalizării transdisciplinare ce urma să duca la rezultatul urmărit.

            Ca la orice început, primele rezultate au fost penibile. S-a declarat „inteligenţă” posibilitatea calculatorului de a efectua sute de miliarde de verificări pe secundă. Actorii academici au ştiut să mascheze farsele şi inerentele poticniri, protejaţi de înţelegerea marelui capital – care are răbdarea proporţională cu miza […].  Am decelat numeroasele mistificări şi am rîs întîi, uneori chiar înduioşat de jocul de camuflare a dificultăţilor reale, la care se pretau cercetătorii pentru a justifica continuarea subvenţionarii […]. Toţi încercăm să mîncăm o pîine mai albă, fugind de sapă. Şi se găseau utilizatori încîntaţi, cobai validatori. Nu putem opri vînzarea oglijoarelor pe noile continente ale lipsei de discernamint. Şi nici descuraja „pionierii”. Ted Kaczynski a fost un naiv, dacă a crezut că va face pui. Cui îi mai pasă de ecologia sensului?

            Am început să mă îngrijorez, pe măsură ce făcătura din oglindă se lăţea şi lovea lumea „oglindită” strîmb. Tezele simpliste despre funcţionarea conştiinţei, diseminate prin reţele de autoritate intelectuală, începeau sa pară respectabile şi să opereze normativ (prin acel proces de stabilire plebiscitară a valorii de adevăr pe care „ştiinta” nu-l poate evita, pentru că e şi ea un spaţiu al fabricării de sisteme de idei consensuale).  Ca să se  creeze o dependenţă totală de „search”, o pierdere a capacităţii de orientare în spaţii conceptuale ierarhizate, a fost sabotată metodic calea navigării investigative printr-un arbore problematic (compromisă întîi de babilonia „hipertextuală”) – cu preţul distrugerii imaginilor de sinteză. Terenul sinapticii comunicaţionale fiind ocupat rapid de Google, Facebook etc. – deşi acestea nu preluaseră mai nimic din rezultatele interesante ale cercetărilor prototipale. A se vedea, ca exemplu de degenerare indusă progresist, uluitoarea reuşită a noilor celulare, care încalcă cras legile ergonomiei intelectuale, dovedind că azi orice aiureală contra-intuitivă poate deveni firească pentru o comunitate prinsă în laţ. Nu mă aştept la nimic bun de la cei formaţi astfel, mai ales pentru că ştiu că pe ei nu-i va deranja nimic. Tot felul de produse stupide,  promovate/creditate cu potenţial explicativ, de indivizi fără nici o idee despre ce înseamnă a uşura înţelegerea, inundau şi intoxicau practica educaţională, trăgînd în jos, în numele progresului,  nivelul de inteligenţă a subiecţilor asistaţi… ca sa se poată cupla mai bine la calculator. Dacă mîncarea artificială s-ar mai putea justifica prin insuficienţa hranei raportată la suprapopulare, nu văd cum s-ar justifica similar sluţirea spirituală. Ce s-ar epuiza dacă ar gîndi prea mulţi? 

            Produsele primitivei industrii a conştiinţei nereuşind să urce la fineţea comunicării umane, era insidios stimulată coborîrea omului pe o treaptă care să permita intervenţia copilului minune al tehnologiei. Se pot fabrica oameni suficient de reduşi ca să se simtă bine comunicînd cu (şi nu prin) calculatoare. Şi pe măsură ce inteligenţa umană şi chiar prestaţia experţilor coboară, vine momentul cînd e mai interesant să consulţi o maşină umplută cu expertize, decît un specialist umplut de maşini […]. Schimbăm civilizaţia fără să înţelegem în ce direcţie… Orice mutaţie reuşeşte, dacă-şi educă subiecţii.

            Am încercat să reacţionez la subversia pilotată de interese politico-comerciale […]. Se copsese şi partea din mine care se dedicase unor cauze civice şi aspira acum la promovarea unei etici a tele-informaticii; care să determine nişte tehnicieni să treacă de partea suveranităţii persoanei. Fiind atent la „ce?”-ul care se cască între „cum?” şi „de ce? ”, am realizat că metodologia de reflectare a perspectivei cuiva, întru facilitarea potrivirii semantice cu alţii, va fi nocivă, cînd va trece de faza tatonărilor intervenţiei semantice, căci reuşita reprezentării perspectivelor personale poate şi deci va fi folosită copios de putere, întru supraveghere. Atît mai lipsea întru instalarea lumii prevăzute de Orwell: accesul la esenţa gîndirii fiecăruia, exteriorizată, încît să permită intervenţii preventive-corectoare-formatoare… Dacă reformulezi istoria după nevoile zilei, vrei să formezi şi cititori care să se aducă la zi, de la serverele adevărurilor actualizate. Negăsind antidot la problema protecţiei interiorităţii expuse (prin explicitare) spre un exterior ostil… m-am oprit (mi-am retras articolele propuse spre publicare), conştient de gravitatea problemei de politică existenţială ce îmi apăruse în faţă […]. Victimele regresului nu mai vor decît să se descurce, camuflînd lupta pentru existenţă în lupta pentru Bine,  fără a se vedea într-o oglindă care să releve contrastul dintre ce sînt şi ce cred a fi – ei şi societatea din jur.  Cultura sprijinind autismul, evaziunea, împlinirea în imaginar, rezolvarea pe „lumea cealaltă” […].

            Am sesizat că tăvălugul „inteligenţei artificiale”, care nu a mai putut fi oprit, după ce a ieşit din zona tatonarilor iniţiale, depăşind nivelul imbecilizarii omului ce trebuia racordat la maşină şi trecînd pragul  spre lumea lui Orwell… a mai forţat un pas/lucru , care ar putea distruge iremediabil fosta noastră specie. Nu ştiu dacă această lovitură de graţie e dată cu intenţie (ar însemna că ne aflam în faţa unei uriaşe acţiuni/forţe  malefice) sau doar cu inconştienţa celor nepreocupaţi de  „daunele colaterale”, în goana după megachilipir. In cel mai bun caz dezastrul despre care vor vorbi aici e lăsat la voia sorţii, „pionierii” dezvaluirii legilor conştiinţei nefiind nici măcar în situaţia inventatorilor bombei atomice- pentru că nu intuiesc efectul global, de termen lung, al prefacerii pe care o provoacă.

            Ce nu se vede – poate – nici din turnurile de fildeş nici din buncăre? Încerc să explic scurt, poate mă vor înţelege cei cu preocupări similare.  Previn credincioşii de toate soiurile să continue lectura (din curiozitate) numai dacă nu se simt de loc în pericolul pirderii busolei; sau dacă dimpotrivă se simt pe marginea unui hău şi vor să se uite totuşi în el, ca să ştie cu ce se confruntă.  

            Jocul cu potenţial fatal se duce pe o dimensiune subtilă , care ţine de echilibristica personal-socială (interioritate- exterioritate fiinţială),  de care pătura dependentă de putere/avere nu are cum ţine cont- nici dacă ar fi animată de bune intenţii (ceea ce nu pare a fi cazul):  uciderea naivităţii seacă izvoarele aderenţei afective la idei. Activiştii ingineriei semantice angajaţi de capitalul speculativ o fi crezut că pot explicita mecanismele de formare a sensurilor, intra în secretele funcţionării conştiinţei- numai pentru a  face posibilă intervenţia maşinăriei pe care intenţionau să o vîndă masiv şi prin care promotorii mutaţiei doresc sa preia controlul total al speciei. Ceea ce, se pare- va reuşi, cu preţul de rigoare. Eu nu discut aici efectul antropologic pe care-l va avea această transformare, pe care, poate, ei chiar îl vizează, chiar dacă apare odios unora dintre noi .Ci mă refer doar la un aspect secund, de care puţini par conştienti: la efectul paradoxal al inţelegerii inţelegerii (sindrom de stingere a sensurilor pe care Ştefan Lupaşcu l-a rezumat: „Conştiinţa conştiinţei dăunează conştiinţei”); efect pe care-l poate scruta mai bine cine a citit atent un Anton Dumitriu (paradoxalitatea circularităţii)  sau un Ştefan Odoleja (genetica circularităţii).

            Semantologii (care ne coc mai nou… „ontologiii”) au neglijat faptul că nu erau singurii scociorîtori ai subsolului/izvoarelor gîndirii;  mai era pe teren o forţă care se sumeţea, de mult , în aceeaşi direcţie:  strădania omului de a inţelege cît mai bine fenomenele care il implică (printre care se află evident şi gîndirea). Năzuinţă care a fost pusă- probabil- în mişcare de interesul pragmatic, dar a căpătat autonomie. Cîştigurile atitudinii investigative, a privirii lămuritoare au fost atît de mari (aducînd omul in poziţia dominantă denunţată de ecologişti)  încît „curiozitatea„ privind esenţa fenomenelor constatabile, explorarea  internalizată a lumii, a devenit natură, emancipindu-se de urmărirea unui ciştig imediat şi îndreptînu-se spre ea însăşi. La nivel superior, aspiraţia luînd forma  filosofiei sincere sau adevăratei cercetari fundamentale . La nivel inferior, manifestindu-se dorinţa de a avea un rost (polarizator) în viaţa. Această nevoie pare a fi (devenit?) constitutivă pentru existenţele purtătoare de conştiinţe sporite; şi m-aş mira ca mercenarii din oficinele socio-cognitive să nu fi aflat asta (se pot constata marile lor preocupări pentru catalizarea şi gestiunea spaţiului motivaţional; se ştie deci cît e de important cheful).

            Era cît se poate de firesc, era inevitabil,  ca omul să încerce să înţeleagă şi procesele inţelegerii sale- putînd nutri speranţa că metacunoaşterea îi va aduce beneficii […]. Dialectica e atrăgătoare cînd naşte, nu şi cînd distruge. Cei care urmăresc perfectarea mecanismelor de păstorire a maselor de parazitat, adică eficientizarea folosirii „resurselor” umane educabile (programabile) industrial, nu o fi intuit pericolul ca avansul ştiinţelor cognitive, necesar victoriei inteligenţei artificiale, prin risipirea misterelor protectoare a stenicităţii naive- sa declanşeze o disfuncţionalitate fatală la nivelul aderenţei cognitive şi chiar a chefului de viaţă/joc a şeptelului uman care-şi percepe stupefiat postura de clăditor de forme pe nisip. Existau deja semne ale efectului cancerigen al unei ascensiuni nelimitate pe treptele peşterii lui Platon. Nu pretind că doar teleinformatica sau tehnologia IA distruge candoarea spirituală, completînd lucrarea de luminare a cărţilor sau televiziunii. …. pînă la stingerea umbrelor din oglindă şi perceperea  vidului de dedesubt, a golului dinaintea mobilării conştiinţei.   Dar prin studiile metodice pe care le-a declanşat , campania noii tehnologii a accelerat procesul descîntării, ieşirii din adolescenţa cunoaşterii, trecerii cultivării ei de la condiţia de poiană la cea de arătură. Fără ca să intrevedem ce poate substitui naivitatea (credinţelor), încît luciditatea să permită o nouă plenitudine.  

            Căţărîndu-ne spre sursele sensului, încălcăm o lege (manifestată cel puţin pînă acum) a sănătăţii existenţialitatii cognitive. Trăirea/adoptarea plenară a gîndului (credinţei etc.) ancorarea solidă prin el, e distrusă de conştientizarea proceselor prin care a fost fabricat în bucătăria sensurilor.  In spaţiul credinţelor- fără de care e greu de trăit (dacă nu imposibil- vezi prevenirea lui Malraux) soliditatea aderării la idei e proporţională cu candoarea raportării la ele. Cel care realizează relativitatea proceselor de semnificare, care observă cum apare şi se disipă un nor de sens pe cerul conştiential, un val înălţător în oceanul undelor de semnificare , un munte îmbogăţind relieful labil al conceptualităţii  va avea tot mai mari dificultăţi să se lase vrăjit/ convins de născocirile proprii sau ale altora (a se vedea, de exemplu, cum apar şi dispar valorile în istorie). Francezii numesc această vidare prin luciditate „descîntare”. Blaga ne anunţa (în felul lui) că naivitatea urmăririi diverselor „fata morgana” ne oferă combustie pentru jocul vieţii, cu iluzia ancorării la un transcendent inaccesibil care ne lăsă la cheremul unor stari de graţie ce ţin de poezie. Ce promite insomnia, dacă trezirea ne scoate din vis? Sporiţii cunoaşterii nu arată prea bine, nu fac poftă, au lăsat steagul filozofic jos, lăsînd liber terenul ideologic-  uzurpatorilor cetăţii. Putem constata stingerea efervescentei sociale a intelectualilor – faţă de cea manifestată în trecut. S-au dus vremurile cînd gînditorii instigau la căutare, la rezistenţă, lansau curente şi catalizau revoluţii. Tăcerea asta spune mult despre efectul paralizant al conştientizării. Activiştii nu coincid cu înţelepţii. Învăţăm să vorbim ca să tacem?

            Aderarea la jocul vieţii ,  adoptarea contractului social, racordarea la sensurile pe care se poate baza intenţionalitatea activă , raportarea la reperele de semnificare gestionate colectiv – plămădesc spaţiul  conştienţial, îl umplu cu forme , mai mult sau mai puţin stabile, indiferent de căile pe care se realizează: formarea naturală a eu-lui conştient ,  educaţie (diseminarea sensurilor prin perechi explicative), informare (plămădire  mediatica), meditaţie etc. Nu este loc aici pentru analiza spectrului /pîrghiilor care fac un om să accepte limbajul, convenţiile, valorile, credinţele, misiunile etc.- ce-i orientează reacţiile şi aspiraţiile. Semnalez doar efectul paradoxal al inţelegerii înţelegerii:   realizarea caracterului imanent al ideilor, condiţiei lor de făcături/ alcătuiri/ construcţii, fără altă valoare decît cea de întrebuinţare (în contextul aplicării,   relativă la repere decretate normative la un moment dat, pe un anumit spaţiu şi pentru un anumit timp).  Fiind convenţii (deci creaţii -văzute de pe o faţă şi amagiri/iluzii- văzute de pe cealaltă ) ideile nu pot avea valoare în sine ci pot fi doar mai mult sau mai puţin adecvate/ faste/ trofice  (exterior sau interior). N-ar fi încă fatal (nici substanţa biologică sau stricta fizicalitate nu au mai multă legitimitate cognoscibilă) dacă iluzia/umbrele nu s-ar risipi cînd intră sub conul de lumină a lanternei- potrivite fiecărui etaj al peşterii lui Platon. Prevenirea că e „fericit cel sarac cu duhul” se completează cu îndemnul „crede şi nu cerceta”- căci din cîte se pare, ce se cercetează…. nu se mai poate crede.  De unde- disponibilitatea religioasă sau morală. Dacă îndoiala subminează autoritatea unui „adevăr” diminuîndu-i pregnanţa, deci puterea mobilizatoare, ce efect poate avea certitudinea că te afli în faţa unei încropiri, oricît de utile? Inţelegînd mecanismele creaţiei de sensuri, gîndirea işi pierde încrederea în misiunea ei trans- pragmatică; face sau desface orice, liber; asumîndu-şi demiurgia…. devine artificială. Maturizată pînă la se privi în propria glindă, inteligenţa  nu mai regăseşte frumuseţea începuturilor, bucuria copilăriei cunoaşterii se stinge.  

             Mitul nu supravieţuieşte scrutării fabricarii sale. Credinţa (inclusiv în „Bine”, „Dreptate”, „Nobleţe”) nu-şi mai îndeplineşte eficace rolul, dacă este castrată de temeliile ei postulat/ sperat transcendente . Iubirea fuge de precizări fiziologice.  Poezia cere ambiguitate. Urmărirea formării sensurilor are un universal efect iconoclast.  Cel ce va afla cum se crede nu va mai putea crede în nimic. Va şti doar că nu ştie. Va mai vrea să continue, împins doar de vitalitatea fiinţei, rămasă în aer, un joc ce apare conştiinţei conştiente ca arbitrar, derizoriu şi absurd- ? Cum va arata umanitatea care nu se mai ia in serios, cufundată în derizoriu?

            Bancherimea în căutare de proiecte noi şi oligarhia în cautare de lanţuri mai comode/eficace o fi mulţumite că se lămuresc procesele de plămădire a conştiinţelor corelate social, pîna la nivelul care permite programarea civilizaţiei. Pot spera ca vor stîrpi rezistenţa în sîmbure, că supuşii îi vor iubi. Dar pentru cei neinteresaţi de parazitarea în masă, radiografierea  proceselor cognitive va declanşa o pandemie de perplexitate: cu scoaterea din funcţie a hormonilor candorii, paralizind disponibilitatea de participare la un joc care şi-a pierdut fascinaţia, o dată cu misterul.

            Aşa s-ar putea produce catastrofa, dacă nu apare un leac nou (puterea celor vechi uzîndu-se ). Caci studiile din IA si ştiintele cognitive nu vor putea rămîne mult timp inacesibile/„clasificate” (deşi neîndoielnic se fac mari eforturi în acest sens, încît omenirea dresată să folosească noile tehnologii fără să le inţeleagă). Vor juca oare cei care încep să vadă cum funcţionează mecanismele de formare de sens  rolul de mercenari discreţi, ascunzînd adevărurile ce pot submina „adevarul”? Nu cred ca se va reuşi îngroparea rezultatelor de fond, chiar dacă şi victimele ar consimţi, intuind că nu e bine să afle- să treacă dincolo de o linie roşie, să muşte din fructul oprit. Publicul va afla pînă la urmă ce se întimplă cînd înţelege ceva, crede ceva, vrea ceva etc.  Deja tot mai mulţi „s-au prins” şi nu arată bine. Se vede din privirea lor goală, din agitaţia lor pseudo-isterică, din resemnarea în supunere. Din experienţa mea,  conştientizarea duce la perplexiate, paralizie, furie- chiar cînd ai căutat-o cu lumînarea. Cunoaşterea mecanismelor cunoaşterii lasă omul fără bateria sa naturală şi-l face dependent de prize capturante sau absente. Supraomul lui Nietsche a descoperit cît de greu trebuie să-i fie lui Dumnezeu sa facă ceva… fără motive dinafara lui.

            Nu văd, deocamdată, cine se ocupă cu evitarea/depăşirea sindromului de auto-distrugere prin metacunoaştere, de lunecare în prăpastia lămuririi. Doar credulitatea ne apără de acest pericol. Să revenim la amăgire? Se poate? 

            Spiritualiştii (idealiştii) nu vor accepta ca legitimă o existenţă lipsită de raportare (fie şi incertă, cum propune Psacal) la valori absolute (adică transcendente reperelor accesibile). Forma negativă a acestei poziţionări fiind revolta faţă de o condiţie umană absurdă (a se vedea Camus, Cioran, Celine etc.)  Dar chiar dacă adoptăm viziunea absolut-relativistă, conform căreia nu exista sensuri în sine, surse de legitimitate exterioare experienţei, nu scăpăm de tensiunea unei probleme majore. Să admitem că, re-educaţi încît să nu mai avem un conţinut stabil, nu vom vedea nimic grav în pierderea unui sens care „şi-a trăit traiul” şi părăseşte scena conştiinţei , o dată cu schimbarea exteriorului care îl legitima  (forţată de cine ştie ce nevoi corporatiste). Se pune însă problema ritmului modificarii sensurilor (în cadrul unei fiziologii cognitive bine instalate) şi , mai adînc, a ritmului schimbării respectivei fiziologii.

            Pricipial, putem considera combinaţii:  1.2 Interioritate lent schimbătoare, într-un exterior rapid schimbător; să ne sufocăm în stres pentru ca niste şmecheri să poată vinde noul, incontinent ?. 2.1  Interioritate iute schimbătoare, într-un exterior ce se schimbă lent; aceasta rigiditate a cuştii fiind cauza revoluţiilor. 1.1 Interior modificîndu-se lent într-o lume modificîndu-se lent; inerţie cuplată- a  înăuntrului şi mediului.  2.2  Interior modificîndu-se rapid, rezonant cu o lume modificîndu-se rapid. Variantele în care interiorul şi exteriorul se afla în conflict de pulsaţie nu au cum fi de dorit. Ar părea că totul e potrivirea celor doua fluxuri, indiferent de frecvenţa schimbărilor lor- simultane. De unde am deduce că, dacă se reuşeste cultivarea omului fluid, scăpat de orice consistenţă (inerţie) ce ar putea stînjeni schimbarea zilei- nu se va pierde nimic existenţial- ci dimpotriva, viaţa fiecăruia , limitată în timp, se va îmbogăţi- ca experienţă labilă. Dar este oare omul astfel alcătuit încît să îi priască orice ritm de schimbare?  Se va putea scrie în el orice, oricînd? Sau ce s-a scris deja în miezul lui va stînjeni resetarea continuă, prin ideile/atitudinile depuse deja pe pereţii conştiinţei? Nu cumva, dincolo de diferenţele constatabile între persoane, culturi şi epoci, există limite naturale de transformabilitate, încît spălăturile cerebrale ce pregătesc noua recoltă de sens vor întoarce conştiinţa împotriva fiinţei pe care trebuia să o slujească?

            Nu mă simt în stare să răspund la astfel de intrebări, şi nu am la cunoştinţă răspunsuri salutare. Ştiu că profeţiile sînt pariuri .  Problematica depăşirii perplexităţii create de conştientizare pare  dificilă extrem,  poate chiar insolubilă. Dar tocmai de aceea nu pot să înţeleg /admit faptul că nu ia naştere un curent (o mişcare) de cercetare a ei, de către cei ce o resimt ca hop crucial. Nu mai justifică destinul omenirii ameninţat de trezire, un efort colectiv? Agregarea inţelepciunilor îngrijorate de confruntarea cu vidul ce pîndeşte de sub idei nu poate avea loc în lăcăşuri de cult (căci aceia mai cred că ştiu… şi se feresc să înţeleagă ce înseamnă a şti şi a crede). Dar nici cei care ştiu că cred nu pot acţiona, dinspre oficinele academice unde gîndirile scormonitoare sînt închise în lanţurile finanţărilor. Alăturarea căutătorilor unei ieşiri ar putea să rezulte dintr-un proces de asociere, pe care intrumentele de potrivire semantică l-ar putea sprijini. Şi avînd în vedere ţinta, poate că, măcar pe acest subiect, stapinii sistemelor nu vor pune piedici, unui activism nestînjenitor. Dacă nu cumva au nevoie de semi-întuneric protector, pentru jocul de umbre .

            S-ar putea ca extinderea tehnologiei semantice (aşa cum s-a intimplat cu alte scule ajutătoare, ce au micşorat capacităţile utilizatorilor ) să adîncească prăpastia dintre straturi; cel de jos, al stupizilor ce nu-şi mai pun nici întrebările de pînă acum (d-apoi să scruteze mecanismele cunoaşterii); cei  de deasupra urmînd să se sufoce in hăul creat de conştientizare. Dar dominaţia sacrificială e puţin plauzibilă.  Probabil că oligarhia va rămîne compusă din primitivi eficace, campioni ai şireteniei îndreptată spre om, lăsînd chestiunile „teoretice” pe seama noilor magicieni ai tribului. Catedralele şi palatele cooperînd în continuare, întru menţinerea liniştii (cum a rezumat Eminescu, într-o strofă….). Nu exclud nici posibilitatea ca paraziţilor sistemici să le convină o lume în care nimeni nu mai speră că are rost ceva, ci fiecare caută doar să se mişte cîştigător, într-un joc competiţional/convenţional. Să fie nihiliştii , relativiştii, scepticii, hedoniştii mai uşor de exploatat decît credulii? Să se stingă revolta din lipsă de cer?

Rezum:

1. Vrem sa inţelegem/ cunoaştem cît mai bine lucrurile cu care ne întîlnim, situaţiile în care ne aflam- ca sa acţionăm adecvat sau din curiozitate. Printre procesele pe care le trăim şi ne intereseaza dual se află şi acelea de a simţi, acţiona, gîndi şi cunoaşte. Luminînd modul în care fabricăm sensurile, putem orienta procesele cognitive proprii, influenţa pe ceilalţi, înţelege cum sîntem manipulaţi.  Dar se produce, ca efect colateral, distanţarea faţă de ideile pe care le fabricăm, pierzind candoarea care ne permitea să credem în ele, să le considerăm absolute sau măcar constitutive.  

2. Fiecare vrea să domine lumea din jur sau măcar sa nu fie dominat de ea. Dar în jur sînt şi ceilalţi, care vor acelaşi lucru. Conflictul dintre cele două posturi e inevitabil. E firesc şi sa încerci să-ţi creşti scara puterii, ocupînd o poziţie privilegiată, de unde poţi domina pe alţii la scara. Explotatorii celor prinşi  in plasa sistemului vor folosi decoperirile privind funcţionarea conştiinţei  întru un mai bun control al conştiintelor. Supuşii piezînd libertatea de a se defini dinăuntru, suveran.    

            Perplexitatea poate tăia aripile celor de jos, dar şi sus poate face ravagii .  Dacă stăpînii vor vrea să ştie cum merge mintea, consultînd lucrările înţelepţilor de serviciu, cum vor evita/depăşi efectul înţelegerii derizoriului posturii lor? Vor mai avea chef să domine/dreseze, aflînd că e vorba de o zădarnică descurcare?  Nu au şi ei nevoie de un leac pentru lehămitire, de o nouă lumină în întunericul creat de cunoaştere?

Cam la nivelul ăstă (mi-)a coborît speranţa…