Autor: MAGDA URSACHE

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 116

Fapt ușor de văzut cu ochiul liber: discursul urii se întețește, privind probleme grave (națiune, apartenență etnică, biserică, familie), până la aspecte relativ banale, ca o răbufnire de violență în trafic sau pe scara blocului B. Nu scăpăm de injuriile celui numit sau numai supranumit „Ceaușescu”, previzibil agresiv, filmat și transmis mereu și mereu pe anume canale, pe care e bine să te ferești să le zappezi. Impulsurile necontrolate/necontronabile sporesc ratingul? Da, de vreme ce aceleași canale titrează fără păs: „Urmează bomba nucleară”. De nu le-ar fi gura pocită!

De la acel început de sfârșit de Decembrie ’89, s-a dinamitat cu vorba fesenistă, apoi cu pumnul și bâta minerilor (Cezar Ivănescu a avut zile atunci, a fost cât pe ce să fie omorât). „Boșorogii fără dinți/vor s-ajungă președinți!”, urla, cu furie teribilă și penibilă, strada, contra lui Coposu, Rațiu, Câmpeanu, iar Brucan hohotea satisfăcut că a reactivat Tribunalul stalinist al poporului. Ființa femeiască dotată cu simț estetic își descărca laudațiile pentru farmecul lui Făt-Frumos, terminatorul economiei. Ei, și după rimările tâmpe, au apărut pancartele insultătoare, plăcuțele suedeze, păpușile spânzurate  și-i loc pentru mai rău.

Am mai spus-o: nu pandemia Covid, Omicron, aviara, porcina, buba maimuței, holera o să ne omoare, ci politica asta fără principii etice. Mă doare-n cot de populație  (ca să nu-i spun ca ex-premierul Năstase), par a zice politicii, egali în incompetență.

După ce crezi că l-ai ucis pe Dumnezeu, e un fleac să-i omori creația. Marile puteri se laudă cu „arme absolute”. Ceilalți, mai neajutorați tehnic, au inventat „bomba umană”: se autoexplodează.

„Luptăm pentru pace!” era sloganul lagărului estic de concentrare. Acum, luptăm pentru război. Pe mine, ce s-a întâmplat în 11 septembrie 2001, ziua atacurilor sinucigașe contra SUA, coordonate de teroriștii Al-Qaeda, m-a năucit. Acum, pendulăm între ipocrizia occidentală și rânjetul bestiei sovietice. Să ne reamintim versul lui Prévert: „Ce tâmpenie războiul!”Je suis Prévert!

În ograda postsocialistă a literaturii, s-a început cu „arderea bătrânilor”. Îndemnul negativistului Mihai Ilovici a fost adus în actualitate de un așa-zis disident. Dacă te opui bătrânilor, cerând arderea lor de tot, asta înseamnă închidere, nu deschidere necesară la ideile celuilalt. S-a aplaudat nu știința de carte, ci opacitatea mentală. Titlul lui Erasmus, Elogiul nebuniei, continuă: sau lauda prostiei. De ce a formulat așa Erasmus e limpede.

Un fost rector de la „Cuza”, contabil de felul lui, care a pus Universitatea pe leii Regulamentului organic, dar și pe leii românești, spunea că n-are încredere în premianți, pentru că nu reușesc să aibă succes financiar. Așa s-a ajuns la guvernanții care învață să guverneze în dinamică, pe pielea noastră și care au făcut liceul după facultate. Jos cu coronițele pentru premianți, să nu-i discriminăm pe mediocri.Vor dispărea și notele? Droaia de miniștri ai Învățământului îi vor pe discipoli îndărătnici și proști. Da, am obținut pe scară largă ura între tineri și bătrâni, între elevi și profesori, între cărturari și semi-analfabeți, mereu între și între.

Război cu cartea nu se face!, afirmam  cucevavreme-nurmă. Ba da, se face. Coolatitudinea prevede fobia față de cultură. Consecvența, tenacitatea, rigoarea cărturarului devotat muncii lui, profesiei lui, deranjează. Petru Ursache s-a risipit necondiționat, ca florarul lui Blaga, convins că a cunoaște, a ști, nu prea au sens dacă nu sunt însoțite de a făptui. N-a vrut să-și țină erudiția sub obroc. Profesorul trebuie să-și valorifice talantul (talentul?), să-l dea sporit discipolilor, nu să-l țină pentru el, ascuns, îngropat. La exact 70 de ani, nu i s-a mai permis să conducă doctorate. A intrat în sala de examen, chiar în timpul concursului de admitere, Decanul Iulică Popescu și i-a adus ad hoc decizia la cunoștință. Insul fără cărți în specialitate e arogant; fără uniformă, dar cu grade vizibile. Nici n-a așteptat să se încheie concursul. I-a tăiat mica sumă lunară pentru conducere, dar Petru Ursache nu și-a lăsat doctoranzii de izbeliște. A mers răbdător până la capăt cu ei, constant disponibil  în a-i îndruma. Singura condiție impusă? Să-și treacă „pe rod” cunoștințele. Adică lucrarea să fie publicabilă: rod deplin.

 A scris Luca Pițu, după exitus-ul lui:

„Dacă Antonio Udaina a fost ultimul vorbitor al limbii dalmate, Bătrânul Urs va rămâne în istoria mare, pe mal bahluvian, drept ultimul vorbitor al limbii universitare adevărate, al limbii universitare interbelice.”

Și-mi amintesc ce spunea Pițu, când îl întâlneam pe scările BCU „Mihai Eminescu”.

–  Ce faci, Luca?

 – Am mai cosit o bucată.

De cărți, firește. Și înșira titluri cuprinzătoare, esențiale, nemuritoare. Asta a făcut și Bătrânu: a cosit cărți, până când moartea a venit cu două coase peste el, ajutată de incompetența unor doctori.

 Luca  vorbea, fără greșeală,  limbă universitară adevărată, spre spaima și invidia colegelor care niciodată n-au avut nimic de spus, decât în note informative pentru securitate. Și ce mâhnit era, spre sfârșit, că studenții (nu numai români, dar și francezi, belgieni) erau din ce în ce mai „demotivați, ignari, manelizați”. Fără voința de a învăța. Fără apetit pentru carte.

Sunt emisiuni televizuale care întărâtă, ca pe buldogi, publicul. Cititul e condamnabil și condamnat: îngrașă, spunea o divă; plictisește, spunea un div. O modistă era și mai categorică: cititul îmbătrânește, fetelor! Mai bine învățați cum să vă machiați pentru Halloween. Nu-i adevărat. Patima pentru citit nu îmbătrânește, dimpotrivă. Și ar trebui făcut ceva contra aneriei tv, contra imbecilizării prin televiziune.

Știu că e greu de revenit la homo sapiens după ce homo videns a triumfat, dar triumful inculturii nu-i de acceptat. Nici violul voios asupra capodoperelor literaturii române, întreprins concertat de 30 de ani încoace.

De câte ori trec, în Eternitate, pe lângă mormântul profesorului Mihai Drăgan, îmi vine-n minte acel Descartes de bronz, din Biserica Saint-Germaines-des-Prés, culcat în sarcofag cu o carte în mână. Cogito, ergo sum. S-a ajuns, cum am mai spus, la  Urăsc, deci exist. Cum a fost posibil ca argument în legea excluderii din Facultatea de Litere să fie tocmai cărțile eminescologului? Și a fost ultimul eminescolog al Universității „Al.I. Cuza”, judecând după cine a predat după el clasicii: un individ poreclit Nicadoru, care decretase: „Studenții au spus deja NU cărților semnate de Drăgan”. Altul, poreclit Locotenentul, intona aria calomniei: că respectul pentru valori românești ține de… ceaușism. Efortul de editor al colecției Eminesciana demonstrase cât de… ceaușist era Drăgan. La colocviul Eminescu din ultimul an al vieții lui n-a fost invitat să participe, deși el se zbătuse să-l înființeze. Fusese pusă o imagine falsă în circulație, deja în chenar negru de ferpar. Dar când s-au respectat la „Cuza” erudiția, efortul creator, tenacitatea, egal truda pe carte? Nu s-a lipsit Facultatea de Litere de Lovinescu, de Călinescu, de Șerban Cioculescu, de Petru Caraman, de Dan Simonescu… Cabala mediocrilor frustrați, autori de conspecte plat didactice, l-a băgat în mormânt. Acuzele cabalei? „Exigență excesivă la examene”. Mihai Drăgan a fost un profesor foarte exigent, dar și foarte drept. Decanul Dumitru Irimia i-a interzis să urce la catedră, pe motiv că ar fi „sub anchetă”. A murit la 145 de ani de la nașterea lui Eminescu. De cabală n-a scăpat decât în mormânt. Anchetatorii? Paul Cornea, atunci ministru adjunct al Învățământului, Mircea Zaciu, Mihai Zamfir. Și Cornea vorbea, în interviul cu Daniel Cristea-Enache, de „toleranță intelectuală”, de „recunoașterea valorilor”, iar noi ascultăm „ce a fost, cum a fost”, în variantă proletcultistă. Mereu aflat la vârful trebii politice comuniste, propagandistul Cornea vorbea cu extaz, în „Tânărul muncitor”, la 11 septembrie 1947, de Gheorghiu-Dej, ca realizator al „reformei”. „S-ar putea umple cărți întregi vorbind de ea”. Cam da, dar nu în sensul de fapte mărețe pe front comunist, ci de reducerea la neant a celor considerați potrivnici doctrinei marxist- leniniste, ca Gh. I. Brătianu, Mircea Vulcănescu, Anton Golopenția, V. Voiculescu, Monseniorul Ghika, Sandu Tudor, D. Stăniloae, Ion Petrovici, Ernest Bernea, I.D. Sîrbu, Petre Țuțea, Dinu Pillat… 

Războaiele  propagandiștilor cu cei considerați adversari în carieră s-au tot dus după reforma din 1948. Gavril Istrati l-a eliminat pe lingvistul de excepție Gh. Ivănescu, Davidsohn pe Th. Simenschy; postsocialist, D. Irimia pe Mihai Drăgan. Și înainte mult mai este. În ce mă privește, o să merg cât pot de departele aproape, ca toate astea să nu fie uitate și iertate, așa cum se încearcă.

„Pentru cine bat clopotele? „Pentru tine”, răspundea tânărul Hemingway. Avea dreptate. Ura condamnă fără argumente sau cu argumente problematice, ura urăște dialogul. Dacă nu ieșim din starea de ură împotriva istoriei, a culturii, a credinței, vom obține deșertificarea anunțată și întreprinsă de neo-barbari. Ura umple cărțile de istorie ale școlii Boia. „Germania über alles”, „Franța eternă”; „Bună, rea, e my country , zice și englezul. A noastră? „Pays de merde”, spun cei care au ridiculizat formula publicitară a unui Album: „Fascinanta Românie”.

Carillonul de la Palatul Culturii din Iași, intonând Hora Unirii  a bătrânului Alecsandri, ne dă, ceas de ceas, soluția. Numai să-l înțelegem.

N.B. Mulțumesc lui Miron Manega pentru sintagma din titlu.