Autor: MIRON MANEGA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 181

La 19 februarie 1876, s-a născut, la Hobița, în Gorj, cel mai mare sculptor modern al lumii. S-a născut sub semnul Dragobetelui (24 februarie), ceea ce-l plasează în zona oarecum amoroasă a creației universale.

Căci, dacă facem o asociere între ziua de naștere a lui Brâncuși (19 februarie – zi de sărbătoare națională) și 24 februarie (sărbătoare românească a dragostei), nu exagerăm cu nimic dacă-l asemuim pe marele sculptor cu un fel de Dragobete al artei universale.

Fie și prin aceea că cea mai mare parte a lucrărilor sale au fost inspirate de femei. Iată câteva exemple: „Domnișoara Pogany” (inspirată de frumoasa unguroaică Margit Pogany), „Muza adormită” (baronesa Irana Frachon), „Madame L.R.” (Leonie Ricou), „Prințesa X” (Prințesa Marie Bonaparte), „Eileen Lane” (americanca de origine irlandeză cu același nume), „La Reine Pas Dedaigneuse” (Agnes Meyer), „Miracle” (Florence Meyer), „O fetișcană sofisticată” și „Negresa blondă” (Nancy Cunnard) etc.

A fost un artist universal, pentru că a avut prezența de spirit să rămână etnic. S-a prins din vreme cum funcționează lumea și s-a conformat rapid resorturilor ei, devenind, pentru toată generația moderniștilor, un fel de pustnic creator.

De fapt, n-a fost deloc un pustnic, pentru că iubea intens viața, cu toate risipirile și plăcerile ei. Doar că n-a alergat după aceste plăceri – așa cum n-a alergat nici după glorie (pe care o iubea, de asemenea) – le-a lăsate să-l caute ele. L-au căutat și l-au găsit. Cât privește femeile, aproape toate câte i-au călcat pragul, atrase ca fluturele de lampă, au trecut în mod fatal și prin patul lui primitiv din locuința-șantier. S-a bucurat de ele fără să le dea nimic în schimb, furându-le chipul și esența, pe care le-a transformat în statui. Și-a construit cu migală eternitatea, ca un gospodar oltean, mobilând-o cu lucruri și vorbe esențiale, îndelung șlefuite și lustruite, înainte de a le aranja frumos pe corlata* lumii. A fost și a rămas oltean, dar un oltean esențial, olteanul absolut. Așa cum lucrurile deveneau, prin mângâierea mâinilor lui de Dragobete, evanescente și imateriale, cuvintele – rostite cu o zgârcenie din ce în ce mai mare spre sfârșitul vieții – i-au devenit vorbe de duh care i-au consacrat definitiv legenda de șaman al artei universale.

Dacă facem imprudenţa să-l scoatem pe Brâncuşi din legendă, s-ar putea să avem surpriza unor dezamăgiri. Omul nu este întotdeauna la înălţimea faptelor sale cele mai înalte, faptele fiind, în acest caz, opera artistică.

Femeile care au trecut prin atelierul lui Brâncuși din Impasse Ronsin nu erau însă femei oarecare. Majoritatea aveau un statut social sau financiar de elită dar, mai ales, un instinct al valorii, în privința bărbaților, pe care bărbații, în privința femeilor, nu-l prea au. Ele, femeile, s-au dovedit – și în cazul lui Brâncuși, dar și în cazul altor artiști celebri – „rachetele purtătoare” sau „locomotivele de imagine” ale unor mari personalități. Una dintre aceste „rachete purtătoare” pentru Brâncuși a fost jurnalista americană Agnes Ernst Meyer, personalitate de vârf a vieții publice din SUA, filantrop, activist pentru drepturile civile și patron al artei, căsătorită cu bogătașul Eugen Meyer, finanțatorul ei.

În 1929, Florence, una dintre cele trei fiice ale lui Agnes, a venit la Paris pentru a încerca să-şi construiască o carieră de dansatoare. A ajuns, evident, şi în atelierul lui Brâncuşi, adusă acolo chiar de mama ei. În mod fatal, între artist şi fiica jurnalistei a început o relaţie amoroasă care s-a prelungit, prin corespondenţă, până în 1947.

Iată câteva fragmente din scrisorile trimise de Brâncuşi, din care reiese destul de clar natura relaţiilor dintre ei: 

„M-am gândit şi mă gândesc mult la tine, tot timpul… Te îmbrăţişez din adâncul inimii şi te aştept cu cea mai mare dragoste“. (7 august 1938)

„Te îmbraţişez mult, mult, mult, mult, mult… Am găsit cercelul tău printre pietrele mele şi mă bucur că e în siguranţă. M-am gândit şi mă gândesc mult la tine, tot timpul… Te îmbrăţişez din adâncul inimii şi te aştept cu cea mai mare dragoste“. (7 august 1938) 

„Foarte, foarte dragă Florence, mă gândesc mult la tine şi aş vrea să fiu acolo, să te alint. Te îmbrăţişez de aici, cu spiritul şi inima, şi-ţi trimit multă dragoste“. (21 decembrie 1938).

Relaţia lor epistolară continua chiar şi în 1947. De data asta, Florence, care era măritată, îl iubea mai mult ca o fiică, trimiţându-i, de la distanţă, iubitului ei de 69 de ani, pachete cu haine şi bunătăţi. „Subiectul” Brâncuși este inepuizabil. Ca și tema sau temele pe care le generează. În fond și la urma urmei nu vom ști niciodată dacă și în ce măsură femeile din viața artistului s-au identificat cu iubirile sale. Nu știm, așadar, pe cine a iubit cu adevărat, căci iubirea presupune sacrificiu de sine pentru celălalt. Or, Brâncuși a sacrificat totul exclusiv pentru sculptură, nelăsând loc pentru vreo altă formă de sacrificiu. Această atitudine poate fi considerată, văzută de la nivelul de jos al condiției umane, egoism. Văzută însă de „sus”, din stratosfera artei pure, „egoismul” acesta ontologic se vede ca fiind, de fapt,  altruism extrem sau fidelitate absolută a artistului față de Arta sa.

(Extrase din cartea „Femeile din viața lui
Brâncuși – Iubiri transfigurate în opere de artă”,
de Miron Manega, Editura Burebista, 2018)

______________________________

Brâncuși despre el însuşi

• În timpul copilăriei – am dormit în pat. În timpul adolescenţei – am aşteptat la uşă. În timpul maturităţii – am zburat înspre ceruri!
• Nu cred în suferinţa creatoare.
• Ceea ce fac eu astăzi, mi-a fost dat ca să fac!… Căci am venit pe lume cu o menire!
• Nu doresc niciodată să fiu la modă. Ceea ce este la modă, ca moda trece.
• Eu aş vrea să creez aşa cum respir.
• Nu mai sunt demult al acestei lumi; sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup – mă aflu printre lucrurile esenţiale.
• Păsările măiestre m-au fascinat şi nu m-au mai eliberat din mreaja lor niciodată.
• Eu nu am căutat, în toată viaţa mea, decât esenţa zborului! Zborul – ce fericire!
• În sufletul meu nu a fost niciodată loc pentru invidie – nici pentru ură – ci numai pentru acea bucurie, pe care o poţi culege de oriunde şi oricând. Consider că ceea ce ne face să trăim cu adevărat, este sentimentul permanentei noastre copilării în viaţă.