Autor: Dr. SILVIA URDEA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 111

Silvia Urdea a absolvit Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca,  în 1965, fiind repartizată la Târgu Mureș ca asistent universitar la Institutul Pedagogic. Evoluţia sa a fost una ascendentă, obţinând titlul de Doctor în Filologie, la Universitatea din Iaşi, cu o teză despre proza lui Anton Holban, sub îndrumarea prof. dr. doc. Constantin Ciopraga […]. După desfiinţarea Institutului Pedagogic de la Târgu-Mureş, şi-a continuat activitatea la Filiala Academiei din Târgu-Mureș, în calitate de cercetător științific, ocupându-se de presa transilvăneană din perioada interbelică, finalizând câteva studii. După plecarea definitivă din ţară (august 1990) şi stabilirea în SUA, prezenţa sa publicistică la revista Vatra veche a fost pentru mine nu doar onorantă, ci şi recuperatorie, pentru că, într-un fel, Silvia Urdea aparţine acestui spaţiu geografic şi spiritual […]. O notă de distincţie a poziţiei Silviei Urdea este patriotismul său luminat, unul de mare vibraţie şi sinceritate, într-o preocupare constantă faţă de destinul neamului şi ţării sale. Avantajul judecăţilor sale a venit şi din distanţa – şi la propriu şi la figurat, geografică şi emoţională – faţă de evenimentele analizate. O detaşare care o scuteşte de umori şi partizanate de orice fel. Principiul suveran care guvernează judecăţile sale de valoare: adevărul şi numai adevărul, fiindcă numai adevărul ne va salva şi ne va aduce mântuire. (Nicolae Băciuț)

Nu am dorit ca încetarea Războiului Rece să conducă până la urmă spre un război fierbine în inima Europei. Iată însă că realitatea geopolitică ne redeșteaptă răni pe care le credeam vindecate după al Doilea Război Mondial. Acum amenințarea războiului a ajuns la pragul civilizatelor țări europene, care strigă în cor, în frunte cu americanii, că vinovăția este integrală a agresivului Vladimir Putin.  

Și s-a pornit o isterie propagandistică, ce ignoră aspectele neconvenabile ale paradigmei, informând tendențios și cenzurând sursele alternative, totul pentru a genera acel „manufacturing consent” (consensul fabricat) la care s-a referit Noam Chomski. Insistența numai asupra invaziei lui Vladimir Putin, care este categoric o gravă încălcare a legilor internaționale, ne împiedică să înțelegem cauzele răului și ale proliferării lui. Istoricii, sociologii, politologii, comentatorii americani onești arată cu degetul de trei decenii spre politica NATO și intervenționismul american în afacerile interne ale Ucrainei, generând o acumulare de motive pentru un casus belli. Într-o suită de conferințe, istoricul expert în relații internaționale și profesorul universitar la Universitatea din Chicago, John Mearsheimer a subliniat presiunea exercitată de NATO asupra Federației Ruse prin extinderea continuă, după încetarea Războiului Rece, spre granițele de vest ale acesteia.

S-a spus că administrația americană nu a promis lui Mihail Gorbaciov nimic în scris, privind promisiunea ca NATO să nu avanseze nici măcar un inch spre estul fostei Germanii Democrate. Dacă într-adevăr Mihail Gorbaciov a fost atât de naiv să-i creadă pe cuvânt pe președintele George H. W. Bush, pe Secretarul de Stat James Baker și pe președintele Ronald Reagan, fără să le ceară dovezi la mână, se știe însă că cel puțin două documente stipulează această condiție de limitare a extinderii NATO spre est. Este vorba de Summit-ul OSCE de la Istanbul din 18-19 noiembrie 1999 și de Declarația OSCE de la Astana, din 29 iunie – 3 iulie 2008 cu ocazia celei de-a 17 sesiuni parlamentare OSCE. Ambele documente se referă la obligația NATO de a se menține în limitele promise și la caracterul indivizibil al securității europene, prin care se înțelege că o țară nu-și poate asigura propria-i securitate, în dauna securității alteia.

Privind în urmă, se dovedește că rușii au procedat cu mai multă bună credință atunci decât partenerii lor occidentali. În primul rând, să amintim că rușii au propus, încă în 1954, să fie primiți în NATO și încă de atunci au fost de acord cu unificarea Germaniei, deși ea le cauzase moartea a 27 de milioane de oameni în cursul teribilului război. Propunerea lor n-a fost acceptată, fapt care a condus la înființarea Pactului de la Varșovia (14 mai 1955). Rușii și-au retras trupele de ocupație din Berlin (1990), au desființat Tratatul de la Varșovia, au renunțat la imperiul lor, eliberând 15 state care au devenit independente, în timp ce Occidentul nu a onorat înțelegerile stabilite. Și în acest punct venim la esența poziției occidentale care generează și astăzi Război Rece […].

Destinderea în era post-sovietică s-a bazat pe respectarea principiului parității: Rusia a fost recunoscută a „co-equal great power” (putere egală) cu legitime interese naționale, cu recunoașterea sferelor de influență, a principiului neintervenționismului și a responsabilității reciproce pentru pacea și securitatea în Europa. În 1992, observă Steve Cohen, istoricul expert în relațiile ruso-americane, G. H. W. Bush a subminat principiul parității, declarând în State of the Union Address că „Prin Grația Divină America a învins războiul rece” – Steve Cohen, War with Russia?, New York, 2019). Președintele Bush senior a afirmat preeminența categorică a Americii, „one sole and pre eminent power, the United States of America” (o singură putere proeminentă, Statele Unite ale Americii). Madeleine Albright a numit Statele Unite „the indispensable nation” (națiunea indispensabilă).

Din acel moment, Rusia este privită ca o țară înfrântă, analogă cu Germania și Japonia după al Doilea Război Mondial. Rusia a început a fi tratată ca un paria state, care nu are dreptul la sfere de influență și a fost umilită în diferite ocazii. În zadar a pledat Mihail Gorbaciov pentru construirea unei case europene comune în care să fie inclusă și Rusia. După încetarea Războiului Rece, SUA și întregul Occident nu au conceput să se amestece cu Rusia. Kishore Mahbubani, un respectat diplomat din Singapore, specialist în relațiile sino-americane, deplânge în cartea sa, Has China won (2020) umilirea Rusiei de către Occident, considerând-o o eroare de judecată în politica internațională. Cum a acționat SUA în condițiile lumii unipolare create după 1990? A afișat o atitudine triumfalistă, concretizată în numeroasele războaie care au ucis milioane de oameni nevinovați și au distrus fără impunitate țări din Orientul Mijlociu, din Africa, din Extremul Orient. Se mențin încă focare de război cu armament american în Yemen, Sudan, Siria. Spre deosebire de Boris Yelțîn, care a predat Rusia corporațiilor și băncilor occidentale pentru jaf, ruinând-o, aplicând acea terapie de șoc convenabilă rapacității imperialiste, Vladimir Putin pune ordine în țara dezintegrată, stopează politica frauduloasă și luptă pentru resurgența Rusiei. Și nu doar atât, dar „numai Președintele Putin, dintre liderii străini majori, s-a opus politic aspirației neoliberale intervenționiste pentru o ordine mondială dominată de SUA” – St. Cohen, op, cit, p. 63). De aici i se trage președintelui rus demonizarea în cor de către politicienii și media de serviciu americană. Pentru Hillary Clinton, fostul agent KGB „nu are suflet”. Las’ că d-na Clinton „a pus mult suflet” în lichidarea lui Muammar Gaddafi, act pe care l-a celebrat cu Samantha Power, parafrazându-l pe Cezar în americană: „we came, we saw, he’s dead” (am venit, am văzut, el e mort). Henry Kissinger a observat corect că demonizarea lui Putin „nu e o politică. Este un alibi pentru a nu avea una”. (St. Cohen, op. cit., p. 1). Americanii n-au văzut cu ochi buni un conducător ambițios la Kremlin care, după dezastrul cauzat de Boris Yelțîn, vrea să refacă Rusia spre a deveni din nou a mare putere. În schimb, l-au apreciat în mod deosebit pe Yelțîn, un vânzător al resurselor naturale rusești și unul care a pus tunurile pe parlamentul țării în 1993. Președintele Clinton, mare amic al lui Yelțîn, s-a exprimat despre el că este „insul de care avem noi nevoie”.

Destul de repede după instalarea lui Putin au început să apară rând pe rând mizeriile din cutia Pandorei. Actuala criză cred că vizează, în ultimă instanță, înlăturarea lui Putin de la Kremlin, liderul care incomodează Washington-ul în demersurile lui pentru menținerea hegemoniei globale. În 1999, NATO a condus campania de bombardare a Serbiei timp de șaptezeci și opt de zile, creând în inima ei un stat musulman, Kosovo, considerat leagănul culturii sârbești. Sârbii sunt o națiune slavă, iar țara lor – un protectorat al Rusiei. Se încălca astfel principiul parității care presupune respectarea sferelor de influență. În același an, Cehia, Ungaria și Polonia, foste membre ale Tratatului de la Varșovia, au fost primite în NATO. În 2004, au urmat Slovenia, Slovacia, Lituania, Letonia, Estonia, România și Bulgaria. Aceste țări nu s-au aflat în pericol de a fi invadate de Rusia, care trecuse de la socialism la economia de piață.

În 2007, la întâlnirea de la München a țărilor din grupul G 20, Vladimir Putin a întrebat împotriva cui are loc expansiunea unei organizații militare despre care s-a spus că e defensivă, când în fond războaiele din Serbia, Afganistan, Libia au demonstrat contrariul. NATO e alianța militară înființată în 1949 pentru a apăra Occidentul de o eventuală agresiune a Uniunii Sovietice. Când Mihail Gorbaciov a convenit să desființeze Tratatul de la Varșovia, alianța militară a fostelor țări socialiste, același lucru trebuia să se întâmple cu NATO. Dacă dorim pace în Europa și în lume, acesta este pasul rațional care trebuie făcut. Numai că ridicarea Chinei și lupta tensionată a SUA pentru hegemonie globală ne anulează orice speranță în acest sens.

America nu vrea să observe că ordinea unipolară pe care o proclama Bush senior se schimbă, în locul ei dezvoltându-se un nou aranjament, cel bipolar, așa cum îl atestă alianța Rusia-China confirmată nu doar prin participarea Rusiei la Shanghai Cooperation, la BRICS, deci economic, dar și prin gesturi politice, precum cel al abținerri Chinei la recenta Adunare Generală ONU, când a fost supusă votului sancționarea multiplă a Rusiei. Similar s-au comportat India, Pakistanul, Israelul, Venezuela, Iranul.

Un comentator afirma că războiul din Ucraina marchează sfârșitul ordinii mondiale impuse la Conferința de la Ialta (1945), care consfințea dominația absolută a SUA, pe atunci posesoare a unui GDP de 50% din cel mondial. Dacă atunci America era indiscutabil cea mai puternică țară a lumii la toți indicatorii, astăzi ea se luptă pe viață și pe moarte într-un context mult schimbat pentru a-și menține locul cucerit acum opt decenii. În aprilie 2008, în Declarația de la București a țărilor membre NATO, se relevă primirea în viitor a Georgiei și Ucrainei în alianță, de data aceasta țări vecine cu Rusia, foste republici sovietice.

În august 2008, Putin începe să freamăte. Se ciocnește cu armata georgiană pe teritoriul unei provincii secesioniste, Osetia de Sud. Gestul lui arată limpede că nu acceptă compromisul când vine vorba de vecinătatea Rusiei cu forțele militare NATO. În februarie 2014, cu sprijinul Washington-ului, are loc lovitura de stat (Maidan) cu implicarea naziștilor din batalionul Azov, care îl înlătură pe Viktor Yanukovich, democratic ales, punându-l pe Petro Poroshenko, marionetă a Vestului. Viktoria Nuland, John McCain, Joe Biden, Lindsay Graham au fost oficialii americani frecvent văzuți la Kiev în acel moment. Intervenția în Ucraina a reprezentat pentru Putin ultima picătură, încălcarea liniei roșii, după expresia lui. Naziștii pe față din Ucraina dețin putere nu atât prin număr, cât prin pozițiile pe care le ocupă în armată și poliție. Ei manifestă teribile sentimente rusofobe concretizate odată cu luarea puterii prin lansarea persecuțiilor la adresa rușilor din Donețk și Luhansk și a altor minorități naționale, printre care se numără și vreo patru sute de mii de români, pentru care nici președintele Emil Constantinescu, nici Traian Băsescu nu s-au luptat ca ei să se întoarcă la patria mumă.

S-a interzis limba rusă în regiunile separatiste și, timp de opt ani, începând cu 2014, Donbasul este bombardat în cursul unui nemilos război civil întreținut de batalionul Azov, concentrat în Lvov, Mariupol. Mor 14.000 de locuitori din cele două republici separatiste. Rusia cere constant, viguros, guvernului de la Kiev negocieri pentru aplicarea tratatelor Minsk (1 și 2), redactate în colaborare de UE, Franța, Germania. Rusia insistă asupra necesității unei Ucraine neutre, demilitarizată și denazificată. Militarii naziști se comportă despotic cu președinții aleși, cu parlamentarii, dictând măsuri represive antirusești. Se trage de timp în speranța că administrația de la Kiev se consolidează militar prin ajutoarele de armament și de instructori dăruitți cu generozitate de NATO, mai ales. Scott Ritter, un specialist ONU în armament, a relevat că trainerii NATO îi instruiesc pe naziștii din batalionul Azov și pe alți extremiști mascați. Să nu uităm că, în spatele președinților Poroșenko sau Zelenski stau Viktoria Nuland, Anthony Blinken and co.

La 18 martie 2014, Putin își adjudecă Crimeea care aparținuse de decenii Rusiei, dar fusese dăruită de Hrușciov (nativ ucrainian) Ucrainei în 1954, la aniversarea a 300 de ani de la acordul rus cu cazacii. Putin a dorit să păstreze Sevastopolul, baza navală istorică a Rusiei. H. Kissinger observă că va trebui dată Crimea înapoi Ucrainei, dacă Putin vrea să îndrepte lucrurile, dar opinia noastră este că această retrocedare nu se va petrece prea curând sau nu se va petrece deloc.

A urmat instalarea de baze militare în țările baltice, Polonia, România, Bulgaria. Vladimir Putin a cerut demult și de multe ori ca Ucraina să rămână neutră și să nu facă parte nici din NATO, nici din vreo altă alianță militară. Iată comentariul lui Patrick Buchanan (istoric, comentator politic, candidat la președinție 1992, 1996): „Neprimind un răspuns satisfăcător la cererea lui, Putin a invadat și a rezolvat problema. Nici Ucraina, nici Georgia nu vor deveni membre NATO. Ca să oprească asta, Rusia va face război. Putin a făcut exact ceea ce a promis că va face”. Concluzia: „Oricare ar fi caracterul președintelui rus, acum dezbătut fierbinte în SUA, el și-a întărit credibilitatea. Când Putin atenționează că va face ceva, el o face”.

Cine este Putin? P. Buchanan ne răspunde: „Putin este un naționalist rus, tradiționalist și un realist rece și crud, care vrea să mențină Rusia ca marea putere care a fost și poate fi din nou”. Ucraina ar fi trebuit să tragă concluziile necesare din istoria intervenționismului american din ultimele trei decenii. Să ne amintim de proverbul plin de miez al românilor „schimbarea domnilor, bucuria nebunilor”. Și este musai să citez aici și zicerea devenită celebră a lui Henry Kissinger: „Poate fi periculos să fii dușmanul Americii, dar să fii prietenul Americii este fatal”.

Conform dezvăluirilor din Pandora’s Papers, președintele Zelensky are în contul său din afara Ucrainei peste un miliard de dolari și o vilă de 32 milioane dolari în Florida. Averea lui ni-l arată mai degrabă prieten al americanilor. Este substanțial de mult pentru doi ani de președinție și o activitate de comediant. El pledează cu înfierbântare pentru continuarea războiului cu orice preț, cerând arme de la suporterii săi americani, care au afirmat mereu ideea neimplicării nici unui soldat american în luptă. Trebuie să moară ucrainienii.

Oamenii nu au învățat nimic din lecția celor două războaie mondiale pe pământ european, nu au învățat că marele secret al oricărei societăți umane echilibrate este să accepte compromisul care conduce la coexistență pașnică. Trebuie să te transpui și în situalția adversarului ca să-i pricepi revendicările. Henry Kissinger subliniază apăsat care este singura soluție a Ucrainei: „Dar dacă Ucraina vrea să supraviețuiască și să prospere, nu trebuie să fie avanpostul uneia dintre părți împotriva celeilalte – ar trebui să funcționeze ca o punte între ele”. (Henry Kissinger, To settle the Ukraine crisis start at the end, washingtonpost.com, 2014). În articolul menționat din Wall Street Journal (5 martie 2014), Henry Kissinger atrage atenția că problema ucraineană nu trebuie transformată într-o confruntare dintre Est și Vest, deoarece o asemenea abordare ar ruina pentru mult timp orice tentativă de a aduce Rusia și Occidentul într-un sistem internațional de cooperare. Ucraina nu este o țară străină pentru Rusia, ci face parte din istoria ei de secole. Creștinarea rușilor s-a răspândit din cnezatul Kievului, o bătălie celebră pentru libertatea Rusiei s-a dat la Poltava, în 1709, pe teritoriul Ucrainei de azi. În orașul Nicolaev, funcționează un șantier naval încă de pe vremea împărătesei Ekaterina a II-a (1729-1796). Istoria Rusiei a început cu ceea ce s-a numit Rusia kieveană. Confruntarea dintre ucrainieni și ruși este tragică, deoarece are loc între frați. Naziștii din batalionul Azov omoară ruși din Donețk, dar cu 80 de ani în urmă, în Marele Război de Apărare a Patriei, rușii și ucrinienii au luptat și au murit împreună pentru pământul pe care îl iubesc. Vestul Ucrainei a fost înclus în URSS de către Stalin în 1939, când și-a împărțit prada cu Hitler prin odiosul Pact Ribbentrop-Molotov. Și înțelegem că în special această parte a Ucrainei se cere imperios să intre în clubul țărilor occidentale. E mare plângerea, dar în lume lucrurile se mișcă mai mult spre Asia, în timp ce Europa obedientă față de Washington pare a deveni din ce în ce mai puțin relevantă.

SUA trebuie să dovedească profunzime în înțelegerea acestei complexități istorice și să lupte pentru reconcilierea părților, „nu dominația unei facțiuni”. Părțile nu trebuie să caute „satisfacție absolută, ci insatisfacția echilibrată”.

Se pare că NATO și SUA nu se grăbesc să termine acest război, știut fiind că deviza lor este să nu lase nicio criză neexploatată profitabil. Președintele Zelensky manifestă și el un spirit competitiv, cerând insistent avioane MIG 29 din Polonia și instituirea unei no fly zone, care ar constitui o uriașă provocare la adresa lui Putin și prilej diabolic pentru revărsarea războiului peste granițele ucrainiene, un dezastru total, escaladarea spre confruntarea nucleară.

Ce nu înțelege președintele Zelensky este că poziția geografică a Ucrainei, având graniță comună cu Rusia, este un dat ce nu poate fi schimbat, iar Rusia nu poate tolera un NATO ofensiv la granițele ei, percepând faptul ca o amenințare existențială. Cum politica externă este arta „stabilirii priorităților”, să sperăm că președintele Zelenski cu siguranță știe care sunt acestea. Pe de altă parte, președintele Vladimir Putin, vede oricine, a fost împins la un act extrem de nesăbuința alianței NATO și a administrației Biden, reunind azi tocmai pe cei care au copt în 2014 lovitura de stat din Ucraina.

Deci, dacă ne întrebăm pe cine trebuie să acuzăm pentru catastrofa produsă, cu certitudine trebuie să-i numim în primul rând pe americani în frunte cu NATO. Și asta, în ciuda faptului că media americană emite zilnic filipice împotriva agresorului Putin. Acestei medii îi lipsește cu desăvârșire spiritul autocritic. Vladimir Putin este agresor, deoarece el a năvălit cu armata. Dar numai după ce a așteptat opt ani (2014-2022) să fie luat în seamă pentru negocieri, în timp ce rușii lui erau măcelăriți în Luhansk, Donețk și a promis război după încălcarea „liniei roșii”. S-a ținut de cuvânt […].

Ca să evite ruina care s-a întins pe trupul Ucrainei, credem că președintele Vladimir Putin ar mai fi putut amâna războiul, deoarece intrarea Ucrainei în NATO nu a fost și nu va fi iminentă din cauză că regulamentul alianței interzice primirea țărilor cu probleme teritoriale, ceea ce este tocmai cazul Ucrainei cu regiunea separatistă. E adeavărat că între timp administrația Zelenski masá armament, pregătindu-se pentru un război de proporții cu vecinul rus.

Președintele Joe Biden ne-a asigurat continuu, în ultimul timp, că va evita un război al SUA cu Rusia pe teritoriul Ucrainei. Dar dacă este așa, ne întrebăm, odată cu sagacele comentator Patrick Buchanan: „De ce oare nu este anulată din start intrarea în NATO a Ucrainei, de ce să facem ceva ceea ce Bidem însuși spune că noi, americanii, ar trebui să nu facem niciodată, dacă vrem să supraviețuim: să mergem la război cu Rusia?”. Și, totuși, deocamdată, mergem la război cu Rusia, manevrând sabia lui Damocles deasupra capetelor noastre, în ciuda atâtor avertismente ale rațiunii și a numeroaselor probleme domestice pe care America le are de rezolvat.

Delray Beach, SUA, 9 martie 2022

Sursă: Vatra Veche, anul XIV, Nr. 4 (160), aprilie 2022 (extrase)