Scrisoare-manifest a lui Avram Iancu adresată poporului maghiar la 15 iulie 1849

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 132

„Libertate, egalitate, frăţietate, fraţilor maghiari!

Ascultaţi cuvintele, purcese din adâncul sufletului unui român sincer. Aceste sfinte principii ne treziră din adâncirea, în care ne apăsară varvarii sute de ani; pentru acestea am ridicat cereri la locurile cuvenite; pentru acestea, ca să ne fie recunoscute, am ridicat arma, ne-am vărsat sângele, şi a ni-l vărsa pentru libertate suntem resoluţi, până va mai curge sânge în vinele noastre. Deie-şi părerea Europa, judece popoarele civilizate, noi ne luptăm pentru libertatea noastră, cea asuprită, de-a veacurilor nedreptate.

Fraţilor! Credeţi-ne nouă că noi prealuminat vedem şi prea hotărât credem, că în aceste două Patrii surori, maghiarul de existenţă şi viitor nu poate vorbi fără român, nici românul fără maghiar. Credem şi prea luminat vedem, că peste noi, şi peste voi, azi mâne vrea să dee mâna un element gigantic, care în scurt timp ne va îneca, şi nu vor rămânea altele, decât urmele existenţei noastre. Amândouă părţile, vedem că pericolul ne ameninţă, încă de aproape, şi totuşi nu ne putem înţelege. Nu ştiu din ce pricină, pizma, sau doară nepăsarea, îşi învârte sabia între noi şi voi, ca nici în agonie să putem vorbi deaproape.

„Crede-ne frate, că cu cea mai mare sfâşiere a inimei trebuie să mărturisim, că noi armele până acuma pe drept le-am întrebuinţat”

Noi, cu durere privim la scena ce s-a întâmplat în aceasta patrie, şi în care şi noi am fost siliţi a lua cea mai mare parte, însă să credeţi domnilor, că răscularea noastră nu s-a întâmplat prin amăgirea Austriei (după cum dv. rău sunteţi informaţi), ci pe noi ne-a răsculat nerecunoaşterea naţionalităţii politice, tiraniile şi barbariile conservativilor şi aristocraţilor transilvani, maghiari, care, poporul în această epocă nu le-a mai putut suferi, şi de care inteligenţa s-a scârbit cu totul – am fost siliţi a ridica arme, a le purta în contra aceluia care mai departe ne tirăneşte, şi se vede a ne apăsa existenţa politică, despre ce va mărturisi istoria, punând vina, cui va fi drept.

Ne provocaţi în numele naţiunii maghiare, ba să depunem armele, ba să le ridicăm împotriva tiranilor şi asupritorilor comuni. Crede-ne frate, că cu cea mai mare sfâşiere a inimei trebuie să mărturisim, că noi armele până acuma pe drept le-am întrebuinţat în contra apăsătorilor noştri, însă prin aceasta nu vrem a desonesta caracterul întregii naţiuni maghiare, nu, de aceasta ferească Dumnezeul popoarelor. Ci voim a vă trezi pe voi, şi a vă arăta, că între voi este vermele care vă roade rădăcina, şi vă sapă temeiul unui viitor, pe care vi-l puteţi promite etern. În senatul vostru s-a ivit pizma întrupată, şi ca sicca clodiana, sub veşmânt îşi împrăştie veninul său, ca să nu vă puteţi câştiga simpatia unui popor, de la natură compact, spre a nu se putea nimici în moment, ba nici în timp, şi ca să nu vă puteţi însuşi sincera prietenie, a unui popor din secoli virtuos, după cum l-aţi putut vedea şi cu mână lipsită de arme, şi după cum vi-l vor mai dovedi vouă timpurile cele critice, care vă ameninţă în viitor.

„Nu ar fi târziu a ne dobândi de amici, dacă aţi pipăi odată calea prin care se poate asta”

Fraţilor! Spiritul de care e pătrunsă şi insufleţită Europa cu un impuls mai elastic străbate la sufletul nostru, decât la al oricărei naţiuni, care a mai văzut până acum raza libertăţii. Libertate, egalitate, frăţietate, aceste principii sunt deviza noastră, acestea tezaurul şi cel mai sfânt obiect, pentru care şi cu care trăim suntem gata a da mâna cu cei mai nedumeriţi vrăjmaşi ai noştri, şi a le promite cel mai sincer ajutor, ce se poate aştepta de la vreun popor european, iară de aceste principii lipsiţi, cu cea mai bărbătească seriozitate suntem hotărâţi din început, a ne băltui sângele până la cel din urmă român. Însă aceste principii le pretindem de la oricine, garantate pe temeiul existenţei naţiunilor, şi nu suntem îndestulaţi, văzând însemnate numele lor pe scrisori private, nici auzindu-le numai sunetul cel dulce, pe la urechile noastre, ca un leon fără de simţire. Voi ne îmbiaţi cu mărinimositatea naţiunei noastre, ne somaţi la reîntoarcere, făgăduindu-ne drepturi, şi iertarea păcatelor politice (atâta, încât nu ne-am putut, ba nici nu ne vom putea convinge, că păcatele politice ne-ar îngreuna vreodată), însă din contră, de nu vom voi, sau mai bine zicând de nu ne vom convinge, extirpaţiune prin foc şi fier!

Noi, fraţilor, într-atâta suntem de sinceri, încât toate promisiunile voastre private le credem, însă – durere ! – când târziu sunt astfel de promisiuni către noi îndreptate, după ce, cercându-le, nu le-am dobândit, căutându-le nu le-am putut afla, după ce ne-am măcelat, după ce preoţimea şi partea inteligentă s-au debilitat, jertfindu-se nu prin arme, după cum poftesc legile unui război uman, ci prin furci (bitofa !) după ce în poporul nostru a spus spiritul amiciţiei către voi, şi s-a încuibat o aversiune în contră-vă într-atâta, încât el fără de amăgirea cuiva, mai voieşte a primi sabia oricărui tiran din Europa de ajutor împotriva voastră, cu care firea ne-a aşezat în una patrie, ce împreună să asudăm culţi vând-o şi împreună să gustăm dulceaţa fructelor ei. Durere, de trei ori durere, că voi care cu paşi uriaşi credeţi că staţi înaintea noastră în cultură, acestea nu le-aţi prevăzut, şi în loc de a vă câştiga amici sinceri cu mijloace blânde şi dulci, aţi răpit în dreapta sabia teroristică neroniană şi aţi primit modul de trădare, al infernalului Calligula. Totuşi, vă spunem cu cea mai umană sinceritate, nu ar fi târziu a ne dobândi de amici, dacă aţi pipăi odată calea prin care se poate asta, dacă aţi dovedi în practică marinimositatea, despre care atâta va place a predica. Însă noi, spunând adevărul limpede, ne cam temem a vă crede d-v, deoarece aievea ne-am înşelat.

„Între noi şi voi armele niciodată nu pot hotărî”

Crezut-au bravii noştri bărbaţi Buteanu şi Dobra, şi căzură jertfă ascuţişului teroristic. Cu adevărat, aţi putea voi înoda aici o scuză, că căzură din furia soldaţilor sau… neghiobia lui Hatvani pricinui aceasta – însă această scuză e deşartă şi fără temei, deoarece nu Hatvani ne înşela pe noi, ci acela între care voi v-aţi odihnit, căruia voi, cu crezământ deplin, i-aţi pus fericirea voastră în mână, ca să o aşeze pe viitor.

Acela, care e capul vostru, şi preşedintele ţării ungare, acela vezi ne înşală, pe noi, şi acela e Ludovic Kossuth, după cum puteţi vedea aci din adusele şi exdiametro opusele lui două scrisori, semnate cu literele A şi B, care aude a trece şi prin un examen critic european.

Acum oare nu cu drept cuvânt am putea striga cu poetul: „accipe nunc danaum insidias, et crimine sub uno disce omnes”, – însă noi nu voim să facem salt în concluzele noastre, ci mai dorim să ne convingem din contră, ce iarăşi de la voi atârnă.

Pe scurt: voim iară a vă spune, şi exclamăm: de credeţi în cer un Dumnezeu şi pe pământ o patrie, luaţi alte mijloace de a trata cu noi, convinge-veţi deplin, că între noi şi voi armele niciodată nu pot hotărî, însă nu întârziaţi, ca să nu se împlinească în voi cuvintele scripturei: „că va intra mirele, şi voi nu veţi avea undelemn în candelele voastre”.

Dat în Câmpeni, 15 iulie 1849

AVRAM IANCU, prefect”

Contextul în care Avram Iancu a elaborat și a făcut publică scrisoarea-manifest din 15 iulie 1849 a fost următorul:

● La 6 mai 1849, în timp ce moții duceau tratative de pace cu ungurii, maiorul ungur Hatvani Imre a rupt armistițiul intrând prin surprindere cu trupele sale în Abrud. Acest gest a fost considerat de români un act de trădare din partea maghiarilor, ceea ce a făcut ca de a doua zi să înceapă mobilizarea românilor.

● La 8 mai a început prima bătălie pentru Abrud, condusă de Avram Iancu, care s-a încheiat, la 10 mai, cu victoria românilor și evacuarea orașului.

● La 15 mai 1849 maiorul Hatvani a ocupat din nou Abrudul, după ce își completase trupele decimate. A urmat a doua bătălie de la Abrud, care s-a încheiat la 18 mai 1848 cu înfrângerea gravă a trupelor ungare (maiorul Hatvani a pierdut cca 5.000 soldați și toată artileria)..

● La 8 iunie 1849 împotriva românilor din Munții Apuseni a pornit una dintre cele mai mari forțe militare maghiare care atacase zona până în acel moment: peste 4.000 soldați cu 19 tunuri și 4 baterii de artilerie, condusă de colonelul Kemeny Farkas. A rezultat a treia bătălie de la Abrud, în care armata maghiară, încercuită, a fost silită să abandoneze orașul și să retragă, având cel puțin 500 de soldați morți în luptă.

● La 21 iunie 1849 Avram Iancu a fost contactat prin scrisori de colonelul ungur Simonffy, care, împuternicit de Kossuth, a încercat să medieze o încetare a ostilităților. Avram Iancu a acceptat posibilitatea negocierilor, dar a refuzat să depună armele. Aceasta l-a înfuriat pe Kossuth, care l-a somat pe Avram Iancu, și implicit pe români, să depună armele necondiționat până la 20 iulie.

● Dându-și probabil seama că s-a pripit, la 14 iulie 1849, Kossuth l-a împuternicit pe Nicolae Bălcescu să plece în Munții Apuseni pentru a-l convinge pe Avram Iancu să facă o înțelegere cu maghiarii și să treacă de partea lor, în contextul puternicei ofensive austro-ruse din Transilvania, care amenința armata maghiară cu dezintegrarea. Lui Iancu i se propunea de către Kossuth, în caz de împăcare, gradul de general în armata ungară și trecerea cu legiunea sa în Muntenia, pentru a lupta acolo împotriva forțelor austro-ruse. Kossuth a semnat documentele necesare organizării unei legiuni românești care să lupte în cadrul armatei ungare. Bălcescu ajunge în munți cu oferta maghiară la sfârșitul lunii iulie 1849, însă, în acest timp,  trupele maghiare, conduse de Velics Karoly, au continuat să atace munții din direcția Aiud, fiind înfrânte. La 22 iulie aceste atacuri maghiare au fost repetate, dar s-au soldat cu o nouă înfrângere.

● Între timp, la 15 iulie 1849, Avram Iancu elaborase și făcuse publică scrisoarea manifest către poporul maghiar.

● Lajos Kossuth a mai făcut o încercare disperată de a-l atrage în ultimul moment pe Iancu de partea revoluției maghiare, trimițându-l în munți pe revoluționarul pașoptist român Eftimie Murgu. Acesta n-a reușit să mai ajungă, dar, oricum, era prea târziu. Armatele austro-ruse erau în ofensivă în apropierea Munților Apuseni, iar armata maghiară în retragere. Ca un ultim gest de bunăvoință, Iancu a acordat trupelor maghiare asigurarea că nu le va ataca în aceste momente, lăsându-le să se retragă nestingherite în orice direcție.