Autor: ADRIAN BARBU NAIDIN

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 123

Stelică Dumbravă, ziaristul din Craiova, mă vizitează destul de rar, iar când o face ne simțim neîndemânatici până când lucrurile intră pe făgașul normal.

Discuțiile se nășteau și datorită condițiilor emoționale din clipele respective, iar cenzura minimă spontană și de bun simț nu lăsa că ele s-o ia razna și să transforme totul într-o veselie deșănțată.
  Nu știm nici acuma, după atâta timp, cum ne-am apropiat și ce anume a format și a consolidat această amiciție liniștită care ne modela sufletele și le dădea o tonalitate plăcută.

Un mare poet român, pentru care poporul nostru îi poartă prețuire, a spus curajos că „prietenia este ca îngerii, nu există”. Și nu s-a încumetat nimeni să-l contrazică. Totuși, în ciuda adevărului de netăgăduit, în adâncurile ființei noastre nu acceptăm să pierdem definitiv o calitate esențială de care ar fi trebuit să avem mare, mare grijă. Solidaritatea umană pe așa ceva pune mare preț.

Cu „dragostea” am fost, spre laudă noastră, mai atenți. Nepăsători cu aceste două sentimente umane, le-am terfelit în clipe de prostie și inconștiență, făcând un pas periculos spre ticăloșie și le-am împins spre rușine… Dar, poate, cine știe…?
   În noi se găsesc resurse nebănuite și vom reuși să-l mântuim și să-l îndreptăm și să fim mândri de existența lui, să ne inspire că cel de „dragoste”. Ele sunt de mare importanță în existența noastră prea scurtă pe acest pământ.

Este un adevărat privilegiu să-l cunosc pe Stelică Dumbravă. Atent, ușor grijuliu cu mine fără să-și etaleze sentimentele, cald și în același timp precaut, fără să-și irosească gândurile cu orice preț. Plin de tact rafinat, un om liniștit și deosebit. Nu a acceptat să-mi zică pe nume. Mi-a pus că preferă adresarea de la copil la părinte care niciodată nu este străină de respectul sincer și profund. Ce pot să mai zic?!

Sunt convins că mai sunt oameni ca Stelică Dumbravă, altfel omenirea ar fi tristă. Manieră de a vedea lucrurile îmi creează o stare de spirit aparte, și cred că astfel de oameni nu ne lasă să pierim înfrigurați și triști în deznădejde.

Astăzi e o zi deosebită. Universul, cu toată nemărginirea sa, care numai liniște nu ne strecoară în suflet, și-a suflecat mânecile și, într-o pornire de bunăvoință, parcă ar spune: vă dau o lumină blândă, căldură învăluitoare și liniștea necesară sufletelor voastre.
   Florile s-au trezit din visul lor, adieri molatice le-au cuprins într-o mângâiere suavă, păsările cântătoare și-au lansat trilurile și tot universul a devenit mai prietenos cu toate ființele de pe pământ.
   În livada unde stăteam noi, se revărsa o binecuvântare dumnezeiască iar sufletele noastre, care aveau energii nebănuite, au făcut ca totul să capete o strălucire deosebită.

Stelică Dumbravă a venit de dimineața. Atunci când umbra pomilor abia se forma și se pregătea să înfrunte, ca și omul, o nouă zi.
 „Sunt momente când am senzația că nu voi fi în stare niciodată să părăsesc aceste locuri” – se auzi ușor vocea lui Stelică. Apoi, continuă cu calm și, în șoaptă, povesti ce-l fermecase atât de mult: „De multe ori, când trec pe tarlaua satului, mă opresc într-un lan de grâu, încântat de împrejurimi. Deasupra, cerul senin cu lumina blândă învăluie cele două păduri abandonate într-o taină neștiută. Și peste aceste lucruri ce par amorție în timp stăpânește o liniște întreruptă, din când în când, de cântecul slab al unei păsări zurlii, al cărui scop era să urce cântând până la soare. Această pasăre este Ciocârlia, singura pasăre care cântă-n zbor!

 Pe o rază de lumină, nevăzută în soare, cu bătăi de aripi îndârjite, cu sunete scurte în care se găsește tot efortul urcării, se înalță până când puterile ei n-o mai ajută. Urmează o tăcere scurtă și începe, trist, coborârea. Țâșnirea sunetelor e mai ușoară și cu tonalități mai subțiri.
   Mai urmează o încercare disperată, și încă una, până când realizează că urcarea ei la Dumnezeu este imposibilă. Și atunci se ascunde în grâul verde, unde începe, cu speranțe noi, să-și refacă forțele. Pasărea această mică și firavă, și deosebit de tenace va încerca a două zi, mereu și mereu, cu același gând, o nouă urcare, pe o nouă rază și într-o lumina favorabilă. Cu siguranța că ea simte o posibilă izbânda și nimic nu o face să se răzgândească. Deocamdată, obosită și înfrântă în încercarea ei ambițioasă, se ascunde în grâul verde și proaspăt care o protejează, ca pe o regină a acestor plaiuri hărăzite  de Dumnezeu.
   Cântecul care a vrăjit văzduhul, pentru câteva clipe, a rămas ca o pictură pe suprafață cerului până a două zi, când va începe din nou același concert pentru tot universal”.
   Ochii lui Stelică sunt foarte triști. Adânci și triști!

*

A trecut foarte mult timp. Pe tarlaua satului, oamenii, împreună cu vitele lor, n-au mai venit la lucrările câmpului. Fără prezența lor, tarlaua a devenit a nimănui.
   Un tractor bezmetic bântuie de la un cap la altul.
   Ciocârlia n-a mai apărut, zilele s-au perindat nebăgate în seamă, uitate de oameni și de timp. Dar cântecul ei, care deschidea cerul și trezea lumea, rasună mereu și mereu în mintea mea.
   Pe tarla s-a lăsat demult o liniște mare și adânca.
   Aici, domnește doar Singurătatea.